Ana Maria Negrilă, scriitoarea care s-a documentat inclusiv la NASA pentru cărţile sale SF: Încerc să extrag informaţia ştiinţifică, dar şi potenţialul literar din aceasta

• Larry Clark, figură venerată în explorarea subculturilor tinerilor
• Atletul care a spart bariera de gen: Zdeněk Koubek

SF-ul are mai puţine scriitoare decât fantasy-ul, aşa că pentru SF nu pot decât să mă gândesc la Ursula K. Le Guin cu Mâna stângă a întunericului, iar la fantasy, deşi oferta este mult mai mare, la Robin Hobb şi seria Farseer.

Cum ai descrie publicul care iubeşte genul SF din Romania?

Ca în orice domeniu, şi în literatura SF există un nucleu dur de fani care citesc numai anumite cărţi şi care resping în majoritate restul de creaţii. Apoi, există cititorii cu formaţie tehnică pe care îi atrage modul în care informaţia seacă devine literatură. Un număr destul de mare de cititori provin din zone mai puţin tehnice şi sunt oameni cărora le place SF-ul ca literatură, pentru că permite o risipă de imaginaţie mai mare decât în cazul altor sub-genuri.

Din tot ce ai citit până acum, alege cartea SF care ţi-a plăcut cel mai mult, dar şi o carte din alt gen pe care o ai la suflet?

Cu cartea SF va fi mai dificil. Citesc SF de foarte mult timp şi există tot felul de cărţi care m-au impresionat la diferite vârste. De exemplu, în jurul vârstei de 10-12 ani mi-a plăcut foarte mult Soarele gol al lui Isaac Asimov, ceva mai târziu, am descoperit romanul Dune al lui Frank Herbert, apoi Neuromantul al lui William Gibson şi tot aşa. Totuşi, pentru că o carte trebuie în primul rând să înfrunte timpul, pentru SF aş alege Neuromantul şi Dune. Dincolo de SF, prima carte care îmi vine în minte este Numele Trandafirului, al  lui Umberto Eco.

Care crezi că este trendul în literatura SF în acest moment?

Există mulţi scriitori pe piaţă, iar câştigători sunt cei care folosesc reţeta, dar ştiu şi când să se îndepărteze de ea. Pe de-o parte, tendinţa actuală este să se amestece sub-genurile fantasticului obţinându-se astfel texte hibride cum sunt şi cele de tip science-fantasy (China Mieville, Anne McCaffrey). Pe de altă parte, se merge pe reţetele mai vechi, mai clasice, cum este cazul lui Ted Chiang sau al lui Liu Cixin. De asemenea, tot într-un efort de inovare a genului, se preiau motive literare vechi şi se încearcă să se obţină o transformare a ştiinţei în metaforă (Hannu Rajaniemi), sau, din contră se merge pe un pseudo-realism în cazul variantei hard a SF-ului, cum este şi cazul lui Kim Stanley Robinson (Aurora). Totuşi, în 2019, cărţile YA continuă să fie destul de apreciate în rândul cititorilor, chiar dacă mai puţin preţuite de critică. 

Evenimentul Final Frontier este un eveniment pentru publicul larg, nu doar pentru iniţiaţi, cum ai descrie tu acest eveniment în două fraze?

Final Frontier este un târg adresat scriitorilor şi cititorilor de SF&F, dar, în egală măsură, Final Frontier este un eveniment ce atrage şi fanii de SF&F prin activităţile pe care le propune (boardgames, comic books, cosplay etc.).

Ce le pregăteşti celor care vin anul acesta pe 13-14 aprilie la Final Frontier?

În 2016, am publicat primele două volume dintr-o trilogie space opera, Stelarium. Seria urmăreşte destinul a patru agenţi de pe Galene (o planetă colonizată de oameni într-un viitor îndepărtat) care sunt trimişi să fure o navă meta-organică de la o altă colonie. Agenţii sunt rezultatul ameliorărilor genetice, iar legătura cu biosfera galenică le permite accesul la forţe ce depăşesc posibilităţile corpului uman. De fapt, Regatul sufletelor pierdute, primul volum, ar fi trebuit să apară în 2016, dar următorul, Ascensiunea stelară, ar fi trebuit să fie publicat în 2017, însă am luat hotărârea să îl lansez în toamna aceluiaşi an. Astfel, volumul al treilea a venit puţin mai târziu decât planificat. Prin urmare, la Final Frontier voi lansa Stelarium #3, Agenţii haosului.

Care a fost cea mai grea documentare pe care ai făcut-o pentru a scrie o carte?

Stelarium. Stelarium ar putea fi socotit şi aventura unui filolog în lumea tehnologiei. Am citit pentru Stelarium o mulţime de articole scrise de fizicieni, chimişti, astronomi, sociologi, psihologi etc. Am căutat informaţii la NASA, pe blogurile ţinute de unii oameni de ştiinţă, am citit proiecte despre liftul spaţial, despre space mining, despre rezistenţa materialelor şi nanotehnologie, despre navele construite în asteroizi etc., încercând să extrag informaţia ştiinţifică, dar şi potenţialul literar din aceasta.

Ce e diferit atunci când scrii o serie faţă de structura unui roman de sine stătător? Cât de „departe” ai gândit acţiunea seriei încă de la primul volum? Sau s-a dezvoltat şi ţi s-au revelat pe măsură ce ai scris?

De la început am vrut să fie 3 sau 4 volume. În final, au ieşit trei, ultimul fiind aproape cât două. Am avut clare personajele, am ştiut ce aveau să facă, am ştiut finalul, iar pe parcurs am completat şi spaţiile libere. Am avut un plan destul de detaliat, totuşi, pe măsură ce scriam, mi s-a întâmplat să fac schimbări. Au fost cazuri în care un personaj nu voia să acţioneze aşa cum mă gândisem iniţial, aşa că am modificat planul. Personajele se dezvoltă şi ele pe măsură ce capătă experienţă şi sunt implicate în situaţii care le obligă să îşi schimbe modul de gândire. Problema principală a fost dată tocmai de împărţirea romanului în trei volume, care au apărut la distanţă în timp. Înaintea ultimului volum, le-am citit din nou pe primele două pentru a mă asigura că nu am omis ceva, apoi am crescut încărcătura dramatică în Agenţii haosului, pentru că ultimul volum trebuia să încununeze întreaga serie, dar să fie în acelaşi timp relativ independent.

De ce ai ales să scrii în genul SF? Ce te atrage la el?

Întotdeauna m-a atras fantasticul. SF-ul este un sub-gen al fantasticului, dar unul modern, nu un neofeudalism cum e fantasy-ul, de exemplu. Până la debut, scrisesem un roman fantasy, unul poliţist, câteva povestiri fantastice, dar în anii 90 l-am descoperit pe William Gibson şi am avut o revelaţie. Aşa că am continuat prin a scrie cyberpunk. Treptat, am scris din nou şi alte lucruri, de exemplu dark fantasy în culegerea de povestiri Oraşul ascuns (2004), distopie în Împăratul gheţurilor (2005, 2018), space opera în Stelarium (2016-2019).

Planuri SF de viitor?

Următoarea carte va fi fantasy şi va avea două volume, dar am în plan şi un SF, un alt space opera bazat pe o povestire publicată într-o antologie Nemira, Peşterile de fum ale timpului. În mare, este vorba despre o navă ce călătoreşte sute de ani în spaţiu şi pe care, la un moment dat, apare o societate scindată, bazată pe ştergerea memoriei, şi pe rotaţia populaţiei între zonele elitiste şi cele mai sărace şi periculoase. În urma unui accident, ia naştere un ecosistem deosebit şi în curând, oamenii încep să dispară în zona afectată. Este un proiect mai vechi, dar care a început să prindă din nou contur.